Poliţia lui Pristanda
de Iancu Bata
Pe vremea lui Pristanda şi a lui Conu’Fănică, legile în vigoare la acea dată consacrau instituţiei Poliţiei o funcţie comunală, adică locală în înţelesul zilelor noastre. După începutul de organizare a satelor şi oraşelor prin Regulamentul Organic (1831), întărite prin reforma lui Barbu Ştirbei din 1851 şi mai târziu prin Legea Consiliilor săteşti din 1862, la 1 aprilie 1864 Legea pentru comunele rurale şi urbane aşeza administraţia noastră locală pe bazele descentralizării, principiu admis de Convenţia de la Paris din 1858.
Fiecare comună rurală sau urbană (oraş sau municipiu în limbajul de azi) era condusă de un primar, ales de către alegători în comunele rurale sau numit de domn dintre primii trei consilieri cu cel mai mare număr de voturi, în cele urbane, care era singurul însărcinat cu administrarea localităţii, fiind, în acelaşi timp, şi delegat al administraţiei centrale, aflându-se sub autoritatea guvernului. Printre îndatoriri, primarul avea şi poliţia comunală (art.88), fiind însărcinat cu privegherea poliţiei, menţinerea ordinii publice, luarea tuturor măsurilor privitoare la buna stare şi liniştea locuitorilor. Printr-o modificare a legii din 1882, Regele avea dreptul ca în oraşele cu un număr mare de locuitori să încredinţeze privegherea şi menţinerea ordinii publice unui funcţionar care în Bucureşti, iar mai târziu în Iaşi, Galaţi şi Craiova, poartă titlul de prefect de poliţie, iar în celelalte oraşe mari de cap ori comisar de poliţie.
Odată existau vizionari
Prin modul de organizare şi subordonare, precum şi felul în care se asigura selecţia, recrutarea şi promovarea personalului poliţienesc, instituţia respectivă era puternic politizată şi profund coruptă, aspect redat magistral de Caragiale în a sa Scrisoare Pierdută, replica lui Pristanda “…Curat constituţional, da’ umflaţi-l!” constituind chintesenţa manierei în care poliţia vremii rezolva problemele mai delicate, să le spunem aşa, ale epocii respective.
De aceea, sustragerea personalului poliţienesc oricărui amestec sau influenţă politică ori electorală a constituit o preocupare majoră a oamenilor politici cu vederi înaintate, a liderilor de opinie sau a altor reprezentanţi de marcă ai societăţii civile din acele timpuri.
Criticând modul în care se făcea recrutarea personalului poliţienesc, Vasile Lascăr (1852-1907), ministru de interne în guvernul liberal al lui Dimitrie Sturdza, spunea în şedinţa Senatului din 5 ianuarie 1903: ” Să facem toate sacrificiile pentru a scoate poliţia din luptele politice, oricât de mari ar fi ele. Este o adevărată crimă de a dezarma ţara şi de a compromite siguranţa şi ordinea publică, numai să avem un număr mai mare de voturi.”
Trei săptămâni mai târziu, prezentând aceluiaşi for starea instituţiei, aprecia că “ poliţia se compune din oameni pe care partidele politice, neputând să-i căpătuiască altfel, îi bagă în serviciul poliţiei. Toţi aceşti agenţi poliţieneşti, cu oarecare excepţiuni, constituie o clientelă politică pe care partidul care vine la putere o azvârle afară, iar când cade partidul, celălalt o pune la loc.”
Pentru cei care nu au studiat istoria poliţiei, precizez că în epocă sunt cunoscute cazuri în care întreg personalul unor organe orăşeneşti de poliţie, de la şef până la ultimul agent, a fost disponibilizat şi înlocuit cu clientela politică, rudele şi prietenii celor proaspăt instalaţi la putere după câştigarea alegerilor.
Peste încă o lună, la 21 februarie 1903, adresându-se de această dată Camerei deputaţilor, Vasile Lascăr reitera, apreciind că poliţia nu era altceva decât “o asociaţie de agenţi electorali, supuşi tuturor fluctuaţiunilor politice, inculţi, nărăviţi în rele şi incapabili.”
Demersurile sale, sprijinite de curentul de opinie creat în epocă, au convins forurile legiuitoare să adopte în 1903 Legea pentru desfiinţarea poliţiilor comunale din ţară şi Legea pentru reforma poliţiei generale a statului, prima lege organică de poliţie care încerca să pună bazele unei instituţii moderne, asigurând stabilitatea funcţiilor poliţieneşti şi interzicând formal amestecul poliţiei în orice chestiune cu caracter politic.
Gardienii, poliţişti cu patalama
Acum, la mai bine de un secol de la adoptarea legii, am ferma convingere că politicieni din arcul guvernamental şi nu numai, cărora nu le convine o poliţie puternică şi stabilă, căci le poate stopa, împiedica sau măcar stânjeni afacerile oneroase cu bani publici, încearcă să readucă vechea stare de lucruri prin destatalizarea, cel puţin în parte, a poliţiei naţionale, destructurarea şi slăbirea sa, infiltrarea masivă a unor oameni aserviţi, reducerea efectivelor şi transferarea de atribuţii spre poliţia locală astfel încât, vrând - nevrând, să avem din nou o poliţie ca a lui Pristanda, care să facă sluj în faţa conului Fănică şi a coanei Joiţica, executându-i cu supuşenie, întocmai şi la timp dispoziţiile, oricare vor fi fiind acestea, nu ca ghiolbanii care-şi aruncă chipiurile pe la porţile înaltelor curţi şi strigă vorbe de ocară, somându-i cu neruşinare să iasă afară din instituţiile puterii pe cei care le dau o pită de mâncat.
Ipoteza mea a confirmat-o, nu mai departe decât săptămâna trecută, Sulfina Barbu, membru marcant al partidului aflat la putere, parlamentar, preşedinte al Comisiei pentru administraţie publică din Camera Deputaţilor şi preşedinte al Organizaţiei de Femei a Partidului Democrat-Liberal,care a afirmat tranşant, în cadrul unor emisiuni tv în care se dezbăteau aspecte legate de disponibilizarea a mii de oameni din Poliţia naţională, difuzate la ore de maximă audienţă, că nu este nici o problemă, siguranţa cetăţeanului nu este ameninţată în nici un fel, întrucât există o strategie coerentă, mai întâi a fost adoptată Legea Poliţiei Locale, a fost creată această instituţie, şi i s-au dat prin lege atribuţii care erau până acum de competenţa poliţiei naţionale. Deci ceea ce credeam că sunt doar neajunsuri şi disfuncţionalităţi inerente unei perioade de tranziţie care pare să se întindă până la calendele greceşti au la bază un plan bine pus la punct, o strategie care, ca orice strategie, urmăreşte obţinerea unui anumit rezultat. Aşa că să stăm liniştiţi, Poliţia Locală, fosta Poliţie Comunitară, fost Corp al Gardienilor Publici, unde ca să lucrezi nu-ţi trebuia nici măcar diploma de bacalaureat, nici măcar prima treaptă de liceu, fiind suficientă absolvirea ciclului gimnazial de opt clase, veghează şi lucrează pentru noi.
De ce nu transferul?
Nu ştiu cât de normal şi de profesionist este să pui carul înaintea boilor, disponibilizând mii de oameni care, cel puţin teoretic, au urmat o formă de pregătire postliceală de minimum doi ani (agenţii) sau un institut de învăţământ superior de lungă durată (ofiţerii), într-un sistem instituţionalizat şi coerent de pregătire în domeniul ordinii publice şi al dreptului, apoi au efectuat stagii de practică şi s-au format în primii ani de activitate beneficiind de experienţă şi sprijinul unor poliţişti cu ani îndelungaţi de carieră în spate, bazându-te ca atribuţiile acestora vor fi preluate de poliţişti locali, fără altă pregătire poliţienească decât ucenicia la locul de muncă pe lângă cinci-şase poliţişti pensionari, care nu erau alături de ei în stradă ci prin birouri, ocupând funcţii de conducere, la care se adaugă deprinderile dobândite în unele acţiuni comune la care au participat împreună cu agenţi din poliţia naţională.
Dacă actuala guvernare urmărea reducerea efectivelor poliţiei naţionale concomitent cu întărirea celei locale, nu ar fi fost mai bine să transfere efectivele care nu-şi mai găseau locul în noua schemă a Poliţiei Române în structurile Poliţiei locale şi apoi să completeze doar eventualele locuri rămase libere? Sau aşa nu se putea angaja clientela fidelă care să răspundă apoi imperativelor potentaţilor locali?
Oricum ar fi fost însă, mai bine sau mai rău, dacă ne gândim la neajunsurile din pregătirea şi activitatea efectivelor noii poliţii locale, la care adăugăm şi racilele poliţiei naţionale, pe care sper să le dezvolt într-un viitor articol, cred că ne îndreptăm în paşii vii de marş spre o nouă poliţie a lui Pristanda!
